Aikido e o metodă de (auto)educaţie pentru dezvoltare personală, în scopul îmbunătăţirii autonomiei, a propriei sănătăţi şi a modului de relaţionare cu cei din jur. Ea se adresează tuturor componentelor fiinţei: corp, minte, suflet. Studiem Calea Aiki (dar există încă multe alte Căi) ca să ajungem la Iluminare, sau la Trezire, adică dorim/ facem ceea ce chiar şi Imnul de Stat ne îndeamnă: “deşteaptă-te române”!
Sala/ încăperea în care se face Aikido se numeşte Dojo – adică “locul unde se studiază Calea”. Nu se numeşte Jutsujo - sau “locul unde se învaţă meserie”. Drumul spre Iluminare (Do) trece însă şi prin etapa Jutsu, adică nu putem ajunge la Aikido decât după ce învăţăm Aikijutsu. Aşa că într-un fel, orice Dojo e şi un fel de Jutsujo.
Ca orice « drum » anevoios – cum e orice proces serios de educaţie - Calea e plină de obstacole şi pericole. Există astfel pericolul ca studiul etapei Jutsu să devină un scop în sine, deoarece plăcerea luptei/ violenţei/ dominaţiei vine din adâncul fiinţei noastre de oameni, adică de animale supuse instinctelor şi altor pofte, pe care civilizaţia încearcă să le ascundă sau sublimeze. Studiul Căii înseamnă să luptăm din greu cu noi înşine pentru a nu uita nici un moment de ce studiem meseria (Jutsu): ca să ajungem la Iluminare - nu ca să ne satisfacem plăceri sau pofte.
Nu se poate ajunge la Iluminare fără suferinţă. Suferinţa necesară pentru autoeducaţie este preponderent corporală, însă cum cele trei componente ale fiinţei sunt strâns legate şi interdependente, adeseori acest chin autoeducativ pare a fi mai mult mintal/ sufletesc (dar nu e!). Poate că impresia e dată şi de marea cantitate de voinţă necesară pentru impunerea voluntară a acestui fel de masochism, adică un important consum nervos - iar "gândirea doare !". O astfel de alegere pentru gestionarea propriului mod de viaţă, bazată pe suferinţă şi sacrificii personale, poate părea anacronică – chiar bolnăvicioasă – în epoca actuală. Azi oamenii caută (de capul lor, sau ca urmare a manipulării lor mediatice de către tot felul de profitori ascunşi) doar satisfacţii maxime şi imediate (ca orice animal), fără nici un gând sau respect pentru comunitatea şi mediul înconjurător (acţiuni specifice oamenilor). Dar despre acest aspect – dacă mai trăim, atunci mai vedem şi mai discutăm ...
Se zice: sunt multe poteci care duc spre vârful muntelui, adică la Iluminare se poate ajunge prin diverse Căi. Suferinţa autoeducativă poate avea forme statice (meditaţie/ rugăciuni/ post etc.) şi dinamice (autoflagelare/ activităţi marţiale/ sporturi necompetitive extreme etc.).
Suntem unii (vreo 3000 în România, vreun milion în toată lumea) care am ales Calea Aiki ca să ajungem în vârful muntelui. Acest drum nu e nici mai greu nici mai uşor ca altele, dar întrucât nouă ne place, suportăm mai uşor chinurile aferente.
Meseria luptei (Aikijutsu) învaţă cum să-i învingi pe alţii şi se studiază preponderent prin exerciţii cu partener; studiul Căii e o luptă cu tine însuţi, deci o activitate mai mult individuală (chiar dacă exerciţiile cu partener constituie şi în această etapă o componentă esenţială a studiului).
Am observat că sunt disponibile multe informaţii (lecţii/ cărţi/ filme/ Internet etc.) despre exerciţiile Aikijutsu cu partener, dar relativ puţine despre cele individuale, specifice luptei cu tine însuţi. De aceea prezint în continuare astfel de exerciţii, care îmbină lupta cu slăbiciunile personale (adică întăresc corpul/ muşchii) cu avantajul dobândirii unor îndemânări utile pentru confruntarea cu un adversar. Chiar dacă ele nu provin din tradiţia Aikido, poate nici măcar din tradiţia japoneză, eu apreciez că toate exerciţiile indicate pot fi utile oricărui practicant sincer.
Exerciţii chinezeşti de îndemânare (Baguazhang) - vezi aici, aici şi aici.
Sursa: www.derlogea.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu